Nu-ți găsești locul. Gândurile nici atât. Cuvintele??!! Poate că ești doar un om al gesturilor... neterminate, amânate și... aștepți... aștepți... aștepți mereu „clipa potrivită”... Te tot apuci de câte ceva... abandonezi... Ispitele sunt multe... știți doar... Poate e de vină vremea cu labilitatea-i indecentă de schizofrenic,... de copil imatur... Cere compătimire... Să i-o acorde cineva! Cineva cu suflet de bun samaritean, cu mâini de taumaturg și răbdare de Sisif!! Da, da,.. sigur trebuie să existe cineva de acest gen!! Poate că ai pornit cu stângul... poate cu un drept mai.. nehotărât... doar așa în virtutea inerției, nu a propriilor convingeri... Poate insomnia... de ce nu?!! Poate programul mult prea încărcat... poate ceri prea mult de la tine, poate ar fi cazul să cunoști smerenia și înfrânarea... Poate Timpul ăsta al altcuiva în care accidental ai nimerit ca într-o capcană din care nu te mai poți desprinde. Azi ai simțit cel mai mult că nu este al tău... această mimică străină ce ți-a fost pusă cu forța... ți-ai îngropat în ea toate semnele distinctive și ai devenit „o ea”... Azi ai fost pusă față în față cu Timpul cel adevărat..., într-un mod aparent banal, când Ea cumpăra o shaorma cu ciuperci de la Dineș... Avea părul roșu și ochii albaștri... S-ar putea spune că era frumoasă... cert e că era în timpul ei... Era cu El, dar nu a comandat decât o singură porție... El era înalt și foarte galant... Timpul meu a plecat odată cu pașii lor pe Grammont înspre Carol... nu înainte însă de a-mi derula în subconștient un scenariu pe care îl credeam ros de molii... Dintr-o zi de primăvară-vară... când pe lacurile Bucureștiului înfloreau nuferii și țigăncile alergau să fie primele să încurajeze dăruitul... și poveștile. Un buchet ajungea și la mine... proaspăt coborâtă din bătrânul tramvai 25 (fost... 12!!)... Timpul meu se oprise fermecat... de intempestivul unei întâlniri și de consecințele ei,... poate de pantofii cu toc Leonardo, de pardesiul Fantôme, încă elegant, deși purtat 5 ani de facultate,.. de o imagine antică..., de un zâmbet de primăvară(-vară). Timpul ședea cu noi la masă... și nu mâncam decât o merdenea cu brânză ... În pahare spuma berii era atât de adevărată și... rece-rece... Timpul își uitase programul... se aciuase în mijlocul mesei într-o petală de nufăr... privea ștrengar și ne câștiga toate pariurile cu fericirea... Se încolăcea... se făcea șarpe bun și înțelept... în jurul gleznelor mele colier... Eu... eu aveam deplină încredere în el... niciun gest nu trăda altceva... În ziua aceea am uitat că lucram la un dicționar, că mă așteptau teancuri-teancuri bibliografii, că... Atunci am semănat cel mai profund cu mine...


Timpul ăsta mă îmbrâncește pe scări... Într-o zi o să-l scutur bine de tot... nu glumesc...